E ciudat cum ajungem să trăim anumite lucruri. Dacă aş putea m-aş închide undeva departe de oameni şi de suferinţa pe care o provoacă. Să pot să gândesc gol, să vorbesc mut, să zâmbesc ca un nebun. Dar cine îmi oferă garanţia că izolarea nu mă va întrista şi mai rău?
Îmi place totuşi să simt ploaia şi lacrimile, soarele şi săruturile, mâinile reci şi cafelele tari. Şi să dansez absurd prin camere. Ştiu că fericirea vine din lucruri mici, dar nu poate să vină şi fără suferinţe mari? Hm, curcubeul nu poate venii decât după ploaie, poate asta explică multe. Dar dacă m-aş îmbutelia într-o particulă de culoare din spectrul solar şi aş fi fericită pe vecie? Asta până la următoarea ploaie, dar tot aş fi acolo. Aş vrea să opresc timpul în loc, să rămân tânără şi cu efervescenţa momentelor în cap derulându-se la nesfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu