Alter-ego in formare

Cand ma afund in munca uit de problemele pe care vreau sa le consider inutile. Si reusesc, vad. Simt nevoie de un factor de stabilitate in viata mea care sa tina strict de mine, sa nu depinda de cei din jur. Ma gandesc sa imi creez inca o persoana, sa cladesc o noua personalitate, un alter ego. Sa fie o eu cum as vrea sa fiu de fapt. Intr-o maniera dura si senzuala. Cu nuante reci de aroganta si sfidare si o alta eu conturata de atuurile mele. Un ambalaj nou pentru perioada care urmeaza, si care poate se va mula total pe actuala eu. As vrea sa fie o persoana cu suflet frumos, binevoitoare, cu zambetul de buze si un vocabular respectuos. Sa fie ceva deosebit. Ceva dupa ce lumea alearga, si nu primesc.

Stres cotidian. Aviz cumparatorilor de arta ieftina.

Rosu, verde, galben, negru, verde, galben, rosu, negru, galben, rosu, negru, verde. Culorile care-mi urla in cap acum. Am o comanda noua. Lucrez sub stres. Cine spune ca artistii nu au viata grea? Nu ca m-as considea artist. Sunt o amatoare platita prost. La fel de prost ca restul artistilor plastici necunoscuti. Mi-am amintit ca am un termen limita la cealalta comanda. Nu mai am timp. Fug, alerg, pensula, apa, repede, ia paleta, stoarce culoarea, prea mult, prea repede, uda pensula, tuse groase, rapide, fondul, contrastul, ritmul, detalii, repede, e aproape gata, gata, gata.. Si urmatoarea. Scoate borcanul, tusul, cealalta foaie, trebuie sa dau plansa azi, cateva laviuri, nuante, linii finale, e gata, gata.. Lumanarile! Da, luminarile! Am uitat complet. Fugi, unde sunt acrilicele?panica, le-am gasit, repede, paleta, pensula cu varf subtire, o floare, si alta, si gargarite, tuburile argintii, da, cateva detalii, gata. Schite! Repede, pentru scoala! Scoate carbunele, un peisaj, ceva, altceva, putin fixativ. Ia creionul, un portret, un stiu, gata schitele. Si cine spunea ca artistii au viata usoara? Si totusi, nu lucram gratis, avis celor care incearca sa scape moca. Suntem artisti, nu inseamna ca nu avem ce face, avem datorii la fel ca voi, si cred ca voi zgarcitilor nu muriti sa platiti pe o lucrare pentru ora de desen, la care v-ar pune 4, banii pe care ii dati pe shaorma.

Sgraffito

Stare buna -.-

Un pic de stres. Intr-o dimineata rece si umeda, o camasa alba si blugii albastrii. Surprind naluci triste, palide, cantul care sufla ca un oftat. Hah, si le rad in fata, am o zi buna azi! Azi presimt a fi o zi buna.Parul ondulat mi se prelinge peste umeri, fumul din tigara mea preferata imi intra in ochi, incep sa rad de cat de ametita sunt, cu jumatate de fata scursa. E nu foarte rece si totusi bine, oamenii par a fi posomorati, dar eu nu sunt. Le-as da din energia mea, dar nu vreau s-o consum. Data viitoare. Cred ca secretul ar fi trezitul de dimineata, mesajele matinale si ceaiul de menta. Dar depinde. Mai aprind o tigara. Poate imi mai vine o idee.

Visator 2

Sa fi visator e un lucru bun, atata timp cat te focusezi pe idealul tau si il faci sa devina realitate. Sigur, de multe ori asta nu este posibil, insa perseverenta e un atu in dorintele noastre. Sa fi un autodidact in viata, sa nu te temi de viitor, sa fi un visator. La asta s-ar rezuma totul. Insa ne influenteaza in ceea ce urmam sa facem. Perfect ar fi sa avem timp pentru tot si toate, ca sa nu ajungem sa regretam ca nu ne-am indeplinit propriile idei. Dar ar fi un paradox acest lucru, pentru ca timpul nu este infinit. In final, sa visam este tot ce putem face acum, cu ochii deschisi sau nu, pentru ca e gratis. Macar de ne-ar da o doza de curaj, pentru ca avem o mare de cuvinde intr-un pustiu de idei, nefolosite, si macar de s-ar opri el visul sa ne faca intreaga viziune atat de roz incat sa credem ca totul va fi bine, si in final, sa nu fie..

Visator 1

Ciudat cum visam cu ochii deschisi. Sau cand visam ceva ce pare absolut real. Se pare ca visul tine de subconstient, si nu il putem controla. De altfel nici ceea ce tine de constient nu ne este un lucru total cunoscut. Avem un ghemotoc de ganduri pe care poate nu le cunoastem, si cred eu ca asta se intampla din simplul motiv ca suntem prea grabiti. Prea grabiti, atat de grabiti ca uitam sa-i observam pe cei din jurul nostru, nu ma mira atunci ca visam persoane pe care spunem ca nu le-am mai intalnit niciodata. Suntem prea grabiti sa observam zambetele si copiii, prea grabiti sa auzim un muritor de rand cum canta la chitara lui in fata magazinului de unde grabiti ne luam tigarile pe care le fumam in pauze. Prea grabiti sa observam viata pana la urma, deoarece ajungem sa ne miram cum au trecut 2,3,8 ani de cand am facut un lucru, de cand am vorbit cu un prieten drag noua. Visele ne mai aduc aminte de lucrurile pe care grabiti le lasam in urma noastra.

Suntem niste produse ale lasitatii noastre, niste rebuturi slabe de inger

Beau acum o bere cu speranta ca ma va face sa ma simt mai bine.
E si el aici. Nu l-am salutat. Astept sa am un strop de curaj. Gandesc prea mult si complic lucrurile cand ele sunt relativ simple. Asta e si ceea ce ne incurca pe noi adolescentii acum. Ne facem filme in cam despre dorintele si aspiratiile noastre, si fix din acest motiv esuam.
In final ajungem sa fim niste frustrati, niste produse ale lasitatii noastre, niste rebuturi slabe de inger.
Determinarea vine din noi, suntem singurii care pot construi viitorul nostru ca pe ceva ce depinde strict si independent de noi.
Berea este pe final, si inainte de a ma duce sa mai iau una, poate imi trece anxietatea asta, ma gandesc, pentru ca viata e scurta si nu merita momente vide.

-

Vorbeam azi cu cineva sa ma descarc. Ii spuneam ca imi e dor de fostul meu prieten si caut particularitati din el in fiecare tip pe care il intalnesc. Dar nu mai gasesc un altul cum era el; celorlaltora nu le place sa citeasca cum ne placea noua, sau sa scrie, sau sa aibe discutii lungi pe teme relativ simple dar totusi catalogate ca fiind importante, pentru ca noua ne sporeau dorinta de informare. Cand la baza unui raspuns banal noi construiam un episod de-o pagina, care indemna o alta pagina, si alta, si tot asa. Dar poate potrivirea asta nu se potrivea la noi. Un exces de inteligenta in mai putin de un metru patrat. Completarea nu exista pentru ca nu aveam diferente. Si asta poate ne-a separat, gandirea de multe ori in contradictoriu a convingerilor noastre. Nu m-a durut atat de tare, alcoolul nu mai era de mult o noutate pentru mine. Am plans putin pe-o melodie ce-mi amintea de noaptea aia cu el. Atat. Lucrurile care vin usor pleaca si mai usor si asa a fost.

Prea frig azi.

Mă uit în gol. Nimic ce pot spune despre astăzi. Ar trebui să zic ceva, să scriu un rând.
Încă mai simt în oase frigul de azi de la şase. Când vântul bătea aspru şi ochii îmi curgeau. Când aproape mă sufocam de viteza la care bătea. Când am băut cel mai prost ceai din viaţa mea cu gust medicamentos doar pentru că era fierbinte.Când un fum de convertibles mă răcea şi mai tare pe gât. Şi după toate astea..
Când aşteptam ceva ce ştiam că nu va veni, pentru că incertitudinile mele au devenit ceva sigur, mă uitam la ecranul telefonului meu în disperare. Primesc în sfârşit un mesaj. Fatalitate. Nu e de la el. Şi mă afund deci în fularul meu mare şi albastru şi îmi trag mânecile peste degete, mă uit cum vijelia de afară îndoaie crengile copacilor, apoi continui să mă prefac că citesc din cartea de geografie.
Mimez o stare de bine şi un zâmbet peste faţa albă. Nu de alta, dar nu vreau să ştie şi alţii despre suferinţa mea. Mi-e poftă de o ţigară. Fumurile astea par a-mi îngreuna tot corpul. Mă simt şi mai nehotărâtă. Îmi e gru să mă decid dacă este bine sau nu să continui. Ah, ce-aş vrea să merg acum la banca aia să îmi amintesc de conversaţia aia plictisitoare pe care am avut-o. Dar e prea frig. Mi-e rece-n suflet şi e rece şi afară. Şi mi-e trist, mi-e dor; şi nici nu mai ştiu ce mi-e. Ascult acum aceeaşi melodie care-mi urlă în timpane de câteva zile, şi sper că mă va face să plâng cum m-a făcut şi prima oară. Pentru că lacrimile spală orice tristeţe. Şi vreau să mă spele şi pe mine de probleme.

Oprim timpul?

E ciudat cum ajungem să trăim anumite lucruri. Dacă aş putea m-aş închide undeva departe de oameni şi de suferinţa pe care o provoacă. Să pot să gândesc gol, să vorbesc mut, să zâmbesc ca un nebun. Dar cine îmi oferă garanţia că izolarea nu mă va întrista şi mai rău?
Îmi place totuşi să simt ploaia şi lacrimile, soarele şi săruturile, mâinile reci şi cafelele tari. Şi să dansez absurd prin camere. Ştiu că fericirea vine din lucruri mici, dar nu poate să vină şi fără suferinţe mari? Hm, curcubeul nu poate venii decât după ploaie, poate asta explică multe. Dar dacă m-aş îmbutelia într-o particulă de culoare din spectrul solar şi aş fi fericită pe vecie? Asta până la următoarea ploaie, dar tot aş fi acolo. Aş vrea să opresc timpul în loc, să rămân tânără şi cu efervescenţa momentelor în cap derulându-se la nesfârşit.