Nu.

El era Titi.

Iar el Laurenţiu.

Doi prieteni.

I-am întâlnit în urmă cu mult timp,

Într-un bar,

Dorind să par interesantă,

Să caut atenţie. Am primit-o.

Alături de ei am împlinit fapte, la care,

cu puţin timp în urmă, spuneam: Nu!

Îmi plăcea.

Era ceva ce m-atrăgea.

Însă, într-o scurtă perioadă, am început să pierd tot,

Prietenii, dragostea familiei,

Şi am câştigat indiferenţă şi chiar frica lor faţă de mine.

Toate astea m-au înrăit,

Am încecput să urăsc viaţa, oamenii,

Deoarece nimeni nu venea atunci,

Să-mi întindă o mână,

Să m-ajute, să simt că adună,

Resturi din mine.

Şi aşa m-am pierdut, de lume, de tot.

Ochi-mi-erau tulburi,

Buzele uscate,

Atitudinea-mi indiferentă;

Şi iata, ajung naufragiată,

Într-o lume uitată,

De voi, de oamenii de rând,

Dar de alţii, populată.

Acei „alţii”, prietenii mei,

Ajunşi prieteni într-o noapte,

Sunt, nu sunt, nu sunt prietenii mei, eu acum realizez,

Sunt doar cei care, m-au făcut să cad din picioare.

În faţa mea, acum,

Profesoarele, doamna directoare,

Nu au nici o valoare.

Speculaţii ce-au putut să îndruge

Aidoma unor criminali,

Priviri crunte ce-au putut să arunce

Pierind blândeţea-mi,

Toate-au distrus sufletu-mi firav.

Îmi văd viaţa acum,

Derulându-se,

Mi-e un dor grav,

De clipele fericite,

De  privirile dulci;

Acum toate-s nimicite,

Pierdute-n încăperi anânci.

Rămâne-n urmă,

O tristeţe ce nu ştie să râdă,

O tristeţe fără mască,

O pierzanie,

Ce lasă-n urmă ciumă.

Mi-e un dor grav,

De râsul oamenilor trişti!