● Limpezimi de acuarelă ●

În plinătatea-mi vârstei,
A vremii trecute pierdute,
Adun strop cu strop
Fulgi mărunţi de cerneală,
Toţi fac "hop"
Şi cad în adâncimea fatală.

Trebuia să fie altfel;
Nu ştiu ce-ar trebui să fac,
Cred că e un caz disperat.
Mă învârt în cuvinte
M-afund-n goluri bântuite.

Libertatea artei e dură,
Dar poate totuşi cu căldură
S-oprească această ură!

Visele mele-au fost simple iluzii
Propriile-mi iluzii mentale,
Niciodată fapte reale.

Ţin să socot, că-n lumea asta
Am fost sortit să rămân un anonim.
Şi-mi cânt acum amarul
În lacrimile-mi ca un rubin.

Abstract.

O mie de idei,
Născociri,
Şi-un semn;
Anonimi ce-ndrumă,
Anonimi ce-adună;
C-un contur fin, mărginit.
Strigăm:
-Spre infinit!
-...Şi dincolo de el.
Tragi copertina.
Platoul de filmare
Brusc apare
O fantasmă albă.
Şi dulce-nconjurat,
De-un fum cald şi aromat,
Te-nvăluie o umbră,
Ce te-ndrumăŞ
-Închide ochii! Visează!
E-o sclipire ce puternic luminează,
Aidoma licuricilor.
Câlţi de raze-nvrăjbite
Curg somptuos,
Pe inele desprinse din nori,
Dansând maiestuos.
Drojdii de rouă,
Pictează pe-o planşă nouă
O zână!
Divina fiinţă,
Cu vredinţă,
Şoptea:
-Aici e fericirea!

Nu.

El era Titi.

Iar el Laurenţiu.

Doi prieteni.

I-am întâlnit în urmă cu mult timp,

Într-un bar,

Dorind să par interesantă,

Să caut atenţie. Am primit-o.

Alături de ei am împlinit fapte, la care,

cu puţin timp în urmă, spuneam: Nu!

Îmi plăcea.

Era ceva ce m-atrăgea.

Însă, într-o scurtă perioadă, am început să pierd tot,

Prietenii, dragostea familiei,

Şi am câştigat indiferenţă şi chiar frica lor faţă de mine.

Toate astea m-au înrăit,

Am încecput să urăsc viaţa, oamenii,

Deoarece nimeni nu venea atunci,

Să-mi întindă o mână,

Să m-ajute, să simt că adună,

Resturi din mine.

Şi aşa m-am pierdut, de lume, de tot.

Ochi-mi-erau tulburi,

Buzele uscate,

Atitudinea-mi indiferentă;

Şi iata, ajung naufragiată,

Într-o lume uitată,

De voi, de oamenii de rând,

Dar de alţii, populată.

Acei „alţii”, prietenii mei,

Ajunşi prieteni într-o noapte,

Sunt, nu sunt, nu sunt prietenii mei, eu acum realizez,

Sunt doar cei care, m-au făcut să cad din picioare.

În faţa mea, acum,

Profesoarele, doamna directoare,

Nu au nici o valoare.

Speculaţii ce-au putut să îndruge

Aidoma unor criminali,

Priviri crunte ce-au putut să arunce

Pierind blândeţea-mi,

Toate-au distrus sufletu-mi firav.

Îmi văd viaţa acum,

Derulându-se,

Mi-e un dor grav,

De clipele fericite,

De  privirile dulci;

Acum toate-s nimicite,

Pierdute-n încăperi anânci.

Rămâne-n urmă,

O tristeţe ce nu ştie să râdă,

O tristeţe fără mască,

O pierzanie,

Ce lasă-n urmă ciumă.

Mi-e un dor grav,

De râsul oamenilor trişti!

Ultima clipă a unui nefericit.

O adiere plăcută-mi mângâie pielea.

Soarele dulce şi-mbietor îmi îmbâcseşte privirea,

Văd deodată în culori pastelate,

Forme neidentificate pictate,

Fragmente...

Încerc să desluşesc,

Să găsesc

Un punct de sprijin

În adâncimea profundă în care mă scufund.

Totul se transformă,

Din lumea roz a vieţii,

A micii lumi în care visam,

În care trăiam,

Totul se transformă-n scrum...

Primesc o palmă!

Mă apasa o durere fierbinte, înţepătoare.

Ajung la disperare.

Iluzia mea s-a oprit.

Ma uit spre infinit;

Imaginea realităţii nu-i cum mi-aş fi dorit.

Lumina diminetii

          Albastrul-metalic spre negru al cerului,

          Izbeşte puternic o rază de soare.

          O făclie albă, pură, reînvie lumina,

          Statornicei nopţi a Pământului.

          Oranjul desprins de boltă, îmbată privirile,

          Privirile curioase şi dulci, ale stelelor,

          Sunt ca o speranţă, o speranţă vie,

          A renaşterii luminii spre o nouă idee;

          O idee nouă, o idee de viaţă,

          O idee ce se strecoară

          Ca roua dimineţii pe un fir de aţă.

          Strop cu strop, cerul limpezeşte-ntunecimea,

          Cu albul sidefiu şi galbenul ca puful puiului.

          Soarele se agaţă; se ţine strâns,

          Şuvoaie de sclipire împroşcă cerul întins.

          Priveşte! Stelele au dispărut.

          E dimineaţă.