Nu distanta distruge suflete

In mine se mai vorbeste si azi despre tine, paradoxal, stii, si contrar tuturor lucrurilor de pana acum. Parca ma pierd, am o mare de cuvinte pentru tine, surd intonate. Aparent totul e bine dar amandoi stim ca nu-i asa. De ce asteptam confirmarea unor entitati poate? De ce nu putem forma un noi? De ce sa aruncam cu noroi invinuind? Cand complicam absurd ceva ce n-ar fi trebuit sa fie infinit. Secunda se dilata in agonie, pierdem notiunea, numerele, zilele. Au trecut 4 saptamani de la seara aia frumoasa in care timpul pentru mine s-a comprimat intr-o sutime de minut. Daca citesti acum asta, iti cer sa nu iti fie frica. Serios. Eu nu ranesc ce iubesc. Distanta nu distruge suflete, ci neincrederea. Uita acum cu mine de cearta de joi cu ai tai, de nota aia proasta la mate, de tipa care s-a luat de mine ca te plac pe tine, de cancerul de afara, de faptul ca nu mai scap de raceala. Si o sa vezi ca in sinteza suntem doar noi.

Nu ranesc ce iubesc, e impropriu spus. Eu nu iubesc, ma tem. Dar tin la oameni, in felul meu. Si cand spun asta, ar trebui sa te gandesti ca si tu esti unul dintre ei, altfel nu m-as fi obosit sa scriu atat sa-mi calmez mintea.